Există un moment, uneori vag și greu de definit, în care un părinte începe să simtă că ceva nu este în regulă. Nu este neapărat o problemă clară, nu există întotdeauna un semn evident, dar apare o neliniște care nu trece. În același timp, aproape inevitabil, apare și o altă întrebare: „Dacă merg mai departe și aflu ceva… îl voi eticheta?”

Această tensiune – între dorința de a proteja copilul și nevoia de a-l înțelege – este una dintre cele mai frecvente și mai dificile trăiri pentru un părinte.

Între protecție și evitare

Teama de etichetare nu este lipsită de sens. Știm din cercetare că etichetele pot influența felul în care copilul este privit și înțeles de cei din jur. De exemplu, un studiu a arătat că același comportament al unui copil poate fi interpretat diferit de specialiști în funcție de diagnosticul asociat, ceea ce înseamnă că eticheta poate modifica așteptările adulților (Montoya-Rodríguez și Molina-Cobos, 2017).

În același timp, studiile despre stigmatizare arată că mulți copii și adolescenți se confruntă cu reacții negative din partea celor din jur, iar acest lucru poate influența felul în care se văd pe ei înșiși și relațiile pe care le construiesc (Kaushik și colab., 2016). Uneori, ceea ce începe ca o simplă denumire ajunge să fie simțit ca o limitare.

Este firesc, așadar, ca un părinte să vrea să își protejeze copilul de astfel de experiențe.

Și totuși, aici apare o nuanță importantă.

Absența unei etichete nu înseamnă absența dificultății

Un copil care nu este evaluat nu devine, prin acest fapt, un copil fără dificultăți. El rămâne același copil, cu aceleași provocări, doar că fără o explicație clară pentru ele.

Cercetările arată că mulți copii cu dificultăți de dezvoltare nu ajung să beneficieze de sprijin tocmai din cauza temerii de stigmatizare (Kaushik și colab., 2016). Între timp, dificultățile pot deveni mai vizibile, mai apăsătoare și mai greu de gestionat, atât pentru copil, cât și pentru familie.

În lipsa unei înțelegeri, comportamentele copilului sunt adesea interpretate în mod nedrept: „nu vrea”, „nu este atent”, „nu se străduiește”. Pentru copil, aceste mesaje pot fi mai dureroase și mai limitative decât un diagnostic formulat corect.

Paradoxal, evitarea unei etichete nu înseamnă că ea dispare. Uneori, doar capătă o formă mai dură și mai puțin conștientă.

Ce înseamnă, de fapt, o evaluare sau un diagnostic?

În forma lui corectă, un diagnostic nu este o etichetă care definește copilul, ci un mod de a înțelege mai bine cum funcționează el. Nu spune cine este copilul, ci descrie de ce îi este greu în anumite situații și cum poate fi ajutat. Dificultățile de dezvoltare există oricum, cu sau fără un nume. Diferența este că, atunci când sunt înțelese, ele pot fi abordate cu mai multă claritate și blândețe.

În plus, cercetările arată că nu doar eticheta în sine generează reacții negative, ci mai ales lipsa de înțelegere a comportamentelor copilului (Kaushik și colab., 2016). Atunci când oamenii nu știu „de ce”, tind să judece mai ușor.

O teamă frecventă: „Îl va afecta pe viitor?”

În practica noastră, întâlnim des o îngrijorare foarte concretă a părinților: „Dacă merge la psiholog sau primește un diagnostic, îl va urmări asta mai târziu? Va apărea undeva? Îl va afecta în adolescență sau ca adult?”

Este important de clarificat că aceste temeri nu reflectă realitatea modului în care funcționează sistemele de servicii psihologice și medicale. Serviciile psihologice sunt confidențiale, iar informațiile despre evaluări sau intervenții nu sunt stocate în baze de date publice și nu sunt accesibile în mod automat altor instituții. În mod similar, un diagnostic psihiatric nu devine o „etichetă oficială” care să urmărească copilul în școală, în viața socială sau în viața profesională ulterioară.

Mai mult decât atât, dezvoltarea copilului este dinamică. Un copil care, la un moment dat, are nevoie de sprijin poate evolua semnificativ, iar dificultățile pot să se reducă sau să dispară în timp, mai ales atunci când intervenția este timpurie și adecvată. Din acest motiv, accesarea sprijinului nu închide uși, ci, dimpotrivă, creează oportunități de dezvoltare. Uneori, frica de „ce va fi mai târziu” poate întârzia exact acel ajutor care ar face diferența acum.

Când eticheta devine o problemă

Adevărata dificultate apare atunci când diagnosticul devine singurul mod în care este văzut copilul. Când dintr-un instrument de înțelegere se transformă într-o limită. Studiile despre biasuri arată că etichetele pot activa automat anumite așteptări și interpretări (Rüsch și colab., 2019). De aceea, există riscul ca un copil să fie privit mai mult prin prisma dificultății decât prin ceea ce este el, în ansamblu. Dar acest lucru nu este inevitabil. Contează foarte mult cum este integrată informația, cum este explicată și, mai ales, cum este trăită în relația cu copilul.

Echilibrul posibil

A găsi echilibrul nu înseamnă să alegi între „etichetă” și „sprijin”, ci să le pui în relație într-un mod sănătos. Înseamnă să poți spune: „Vreau să înțeleg ce se întâmplă, dar nu voi reduce copilul meu la asta.” Înseamnă să folosești diagnosticul ca pe o hartă, nu ca pe o definiție. O hartă care te ajută să te orientezi, dar care nu spune totul despre drum. Înseamnă să rămâi curios, atent și deschis, chiar și după ce ai primit un răspuns.

Ceea ce protejează cel mai mult copilul nu este absența unui diagnostic, ci prezența unui adult care îl vede dincolo de el. Studiile arată că experiența stigmatizării este influențată puternic de mediul în care crește copilul și de felul în care este susținut (Müller și colab., 2022). Un copil care este înțeles, acceptat și sprijinit are șanse mai mari să își dezvolte o imagine de sine sănătoasă, indiferent de dificultățile pe care le are. Pentru copil, contează mai puțin cum se numește dificultatea și mai mult dacă există cineva care o înțelege fără să-l judece.

Concluzie

Teama de etichete vorbește despre grijă și protecție. Nevoia de sprijin vorbește despre realitatea copilului. Între ele nu trebuie să alegi una împotriva celeilalte.

A cere ajutor nu înseamnă a limita copilul. A evita ajutorul nu înseamnă a-l proteja. Echilibrul apare atunci când reușești să vezi dincolo de cuvinte și să rămâi conectat la copilul tău – la nevoile lui reale, la ritmul lui, la potențialul lui.

Pentru că, dincolo de orice diagnostic, copilul rămâne același: un copil care are nevoie să fie înțeles, sprijinit și văzut așa cum este.

Bibliografie:

• Kaushik, A., Kostaki, E., & Kyriakopoulos, M. (2016). The stigma of mental illness in children and adolescents: A systematic review. Psychiatry Research, 243, 469–494. https://doi.org/10.1016/j.psychres.2016.04.042
• Montoya-Rodríguez, M. M., & Molina-Cobos, F. J. (2017). Stigmatizing effects of psychological diagnosis in children. European Journal of Investigation in Health, Psychology and Education, 7(1), 53–65. https://doi.org/10.1989/ejihpe.v7i1.194
• Müller, S., Sauer, C., Schmid, M., & Bühler, A. (2022). Experiences of stigmatization in children and adolescents receiving mental health treatment. Child and Adolescent Psychiatry and Mental Health, 16, 1–12. https://doi.org/10.1186/s13034-022-00475-3
• Rüsch, N., Heekeren, K., Theodoridou, A., Müller, M., Corrigan, P. W., Mayer, B., & Rössler, W. (2019). Attitudes towards psychiatric diagnosis and implicit bias. Psychiatry Research, 271, 54–59. https://doi.org/10.1016/j.psychres.2018.11.028
• Schachter, H. M., Girardi, A., Ly, M., Lacroix, D., Lumb, A. B., van Berkom, J., Gill, R., & Schachter, R. (2008). Effects of school-based interventions on mental health stigmatization: A systematic review. Child and Adolescent Psychiatry and Mental Health, 2(18). https://doi.org/10.1186/1753-2000-2-18