Prima zi de grădiniță are o dată precisă în calendar. Pentru copil însă, adaptarea poate începe cu mult înainte.
Poate începe într-o după-amiază în care trecem împreună pe lângă o clădire și îi spunem: „Uite, aceasta este grădinița ta”. Sau într-o dimineață în care îi arătăm o fotografie cu locul în care va merge. Poate începe atunci când alegem împreună ghiozdănelul, când numărăm câte zile au mai rămas sau când un ursuleț de pluș merge, pentru prima dată, „la grădiniță” în sufrageria de acasă.
Sunt gesturi mici, care pentru noi pot părea aproape nesemnificative. Pentru un copil care urmează să intre într-un loc nou, cu oameni pe care încă nu îi cunoaște, cu alte rutine și, poate cel mai dificil, cu câteva ore petrecute fără părintele său, fiecare dintre aceste experiențe poate transforma puțin din necunoscut în familiar.
În articolul „Împreună pentru o adaptare blândă”, publicat anul trecut, am vorbit despre rolul părinților, al cadrelor didactice și al terapeuților în acest proces și despre cât de importante sunt predictibilitatea, comunicarea și respectarea ritmului fiecărui copil. De data aceasta, ne-am propus să ne oprim puțin mai devreme. La zilele și săptămânile de dinaintea primei dimineți de grădiniță și la lucrurile simple pe care părinții le pot face acasă pentru a pregăti această schimbare.
Când necunoscutul începe să capete formă
Pentru un adult, propoziția „De luni mergi la grădiniță, stai acolo cu doamna și copiii, iar eu vin să te iau după prânz” pare să ofere toate informațiile necesare.
Pentru un copil mic, în ea se ascund însă foarte multe necunoscute.
Ce înseamnă „de luni”? Cum arată grădinița? Cine este „doamna”? Ce se întâmplă după ce mama pleacă? Cât durează până „după prânz”? Și, dincolo de toate acestea, poate exista o întrebare pe care copilul nu știe încă să o formuleze: dacă mama sau tata pleacă, se mai întoarce?
De aceea, pregătirea nu înseamnă neapărat să vorbim foarte mult despre grădiniță și nici să încercăm să îl convingem că va fi minunat. Uneori, mai important decât să îi explicăm este să îl ajutăm să vadă ceea ce urmează.
Putem începe chiar cu timpul. „Peste o săptămână” sau „în curând” sunt noțiuni greu de reprezentat la vârste mici. Un calendar simplu, în care copilul taie în fiecare seară câte o zi, colorează o căsuță sau lipește un sticker, poate transforma așteptarea în ceva concret. Astăzi mai sunt cinci zile. Mâine vor fi patru. Iar la capătul lor se află prima zi de grădiniță.
În același fel putem face vizibilă și ziua care urmează să înceapă. Un orar vizual alcătuit din câteva fotografii reale – copilul pregătindu-se dimineața, drumul, clădirea grădiniței, sala, educatoarea, dacă avem o fotografie cu ea, și apoi părintele care se întoarce – poate spune o poveste mult mai ușor de urmărit decât o explicație lungă.
Este important ca din această poveste să nu lipsească tocmai momentul care ne sperie cel mai mult: despărțirea.
Din dorința de a proteja copilul, putem fi tentați să îi vorbim doar despre jucării, copii, activități și toate lucrurile frumoase pe care le-ar putea găsi acolo. Dar copilul are nevoie să știe și că mama sau tata va pleca. La fel de mult are nevoie să vadă ce urmează după această plecare: mama sau tata se întoarce.
Iar în loc de un „vin mai târziu”, care spune foarte puțin unui copil mic, putem lega reîntâlnirea de un moment pe care îl poate recunoaște: „După masa de prânz vin să te iau” sau „După somn se întoarce tata”.
Treptat, ziua începe să aibă un început, o succesiune și un final. Iar ceea ce până atunci era doar „grădinița” începe să capete formă.
O poveste în care copilul se poate regăsi
Fotografiile pot deveni și o poveste pe care părintele și copilul să o citească împreună în zilele dinaintea începerii grădiniței.
Nu este nevoie de o poveste complicată. Dimpotrivă. Cu cât este mai apropiată de experiența reală a copilului, cu atât îi poate fi mai ușor să o înțeleagă.
„Eu sunt Andrei. În curând voi merge la grădiniță. Dimineața merg acolo împreună cu mama. Aceasta este grădinița mea. Când ajungem, mama îmi spune «La revedere» și pleacă. Eu rămân cu doamna și cu ceilalți copii. Mă pot juca, pot mânca și pot descoperi lucruri noi. După masa de prânz, mama se întoarce să mă ia. Apoi mergem împreună acasă.”
Dar povestea nu trebuie să descrie o primă zi perfectă.
Nu știm dacă acel copil va fi vesel. Nu știm dacă va intra fără ezitare sau dacă îi va plăcea din prima clipă. Și nici nu avem nevoie să îi promitem asta.
Putem lăsa loc și pentru: „Uneori s-ar putea să îmi fie dor. Poate voi fi trist sau voi plânge. Este în regulă. Pot să cer ajutor.”
Este o diferență importantă între a pregăti copilul pentru o experiență și a-i spune cum ar trebui să se simtă în acea experiență. Prima îi oferă repere. A doua poate crea o așteptare pe care, în momentul în care apar lacrimile sau teama, copilul nu o mai poate îndeplini.
Uneori, cel mai ușor vorbim prin joc
Nu toate lucrurile trebuie explicate în cuvinte. Copiii înțeleg și procesează foarte multe dintre experiențele lor prin joc.
Câteva plușuri sau figurine pot transforma sufrageria într-o grădiniță pentru câteva minute. Ursulețul vine cu mama. Mama îi spune „La revedere” și pleacă. Ursulețul rămâne cu educatoarea, se joacă, mănâncă și, la un moment dat, poate spune că îi este dor.
Aici apare una dintre cele mai valoroase părți ale jocului: nu trebuie să ne grăbim să facem ursulețul fericit.
Dacă cel mic spune că ursulețul plânge, putem rămâne puțin acolo. „Îi este dor de mama. Ce crezi că l-ar ajuta?” Dacă spune că vrea să plece acasă, putem întreba: „Pe cine ar putea chema dacă are nevoie de ajutor?”
Putem schimba apoi rolurile. Copilul devine educatoarea, părintele devine copilul, iar ursulețul poate fi mama. Nu există o variantă „corectă” a jocului.
Uneori, felul în care copilul mută personajele, lucrurile pe care le spune în numele lor sau momentele pe care le repetă ne pot arăta mai bine decât o întrebare directă ce a înțeles, ce îl preocupă sau ce are nevoie să mai exploreze.
Și poate că tocmai aici se află unul dintre cele mai frumoase roluri ale jocului în această perioadă: îi permite copilului să se apropie de o experiență nouă fără să fie încă nevoit să o trăiască.
Mai puțin necunoscut, puțin câte puțin
Pregătirea poate ieși apoi din casă.
Dacă avem posibilitatea, putem face împreună drumul până la grădiniță înainte de prima zi. Putem vedea poarta, clădirea sau curtea. Dacă grădinița permite, copilul poate vizita pentru scurt timp spațiul sau o poate întâlni pe educatoare.
Nu este nevoie să transformăm momentul într-o repetiție generală și nici să îi cerem să intre, să salute sau să demonstreze că este pregătit. Putem doar să fim acolo.
- „Uite, pe aici vom intra dimineața.”
- „Aceasta este curtea.”
- „Aici este grădinița ta.”
Poate că în acel moment copilul nu va spune nimic. Poate că va privi câteva secunde și va dori să plece. Și este suficient.
În dimineața primei zile, acel drum, acea poartă sau acel chip nu vor mai fi întâlnite chiar pentru prima dată.
Același principiu poate fi dus și în lucrurile pe care copilul le ia cu el. Atunci când aproape totul în jur este nou, un obiect familiar poate deveni un mic reper de siguranță. Dacă regulile grădiniței permit, poate fi un pluș mic, o jucărie preferată, o fotografie de familie sau un alt obiect asociat cu casa.
Chiar și pregătirea ghiozdănelului poate deveni parte din adaptare.
- „Ce tricou punem pentru schimb?”
- „Vrei sticla aceasta sau pe cea verde?”
- „Unde punem șervețelele?”
Sunt alegeri foarte mici. Dar într-o perioadă în care multe lucruri sunt stabilite de adulți, ele îi permit copilului să participe. Iar atunci când va deschide ghiozdanul la grădiniță, va găsi în el obiecte pe care le-a văzut, le-a atins și le-a pregătit deja acasă.
„Suntem în continuare împreună, chiar dacă acum nu sunt lângă tine”
Uneori, lucrurile foarte simple rămân cel mai ușor cu noi.
O inimioară desenată dimineața pe mâna copilului și una identică pe mâna părintelui poate deveni un astfel de reper.
„Avem amândoi câte o inimioară. Dacă ți se face dor de mine, poți să o privești sau să o mângâi. Eu o am pe a mea și mă gândesc la tine. După masa de prânz mă întorc să te iau.”
Inimioara nu va face neapărat dorul să dispară. Și nici nu acesta este rolul ei. Este doar un simbol simplu și concret al unei legături care continuă să existe chiar și atunci când părintele nu este fizic lângă copil.
Pentru altă familie poate fi o îmbrățișare specială, un pupic în palmă sau câteva cuvinte spuse în fiecare dimineață. Nu există un ritual perfect. Important este ca el să devină familiar și să poată fi repetat.
Pentru că, în timp, copilul nu învață doar ritualul. Învață succesiunea din spatele lui: ne îmbrățișăm, mama sau tata spune „La revedere”, pleacă și apoi se întoarce.
De aceea, oricât de tentant ar fi să profităm de un moment în care copilul este distras și să plecăm fără să ne vadă, despărțirea merită anunțată.
Uneori vor exista lacrimi.
Putem să ne apropiem, să îl îmbrățișăm și să spunem: „Știu că îți este greu să ne despărțim. Eu mă întorc după masa de prânz.”
Nu trebuie să adăugăm imediat „Nu mai plânge” sau „Nu ai de ce să fii trist”. Nu trebuie nici să transformăm despărțirea într-o negociere lungă.
Putem fi calzi și, în același timp, clari.
O adaptare reușită nu este neapărat una fără lacrimi
Poate aceasta este una dintre cele mai importante idei cu care merită să intrăm în prima zi de grădiniță.
Pregătirea nu garantează că nu va exista plâns.
Un copil poate avea calendar, poveste, orar vizual, inimioară pe mână și ursulețul preferat în ghiozdan și totuși să plângă atunci când părintele pleacă. Nu înseamnă că pregătirea nu a funcționat și nici că adaptarea merge prost.
Copiii sunt diferiți.
Unii protestează intens în primele zile și apoi încep să se liniștească. Alții intră curioși la început, iar dificultățile apar după câteva zile, când noutatea se transformă în rutină. Unii au nevoie de câteva zile, alții de săptămâni.
Și adaptarea nu se întâmplă doar la grădiniță. Uneori o vedem acasă, printr-o nevoie mai mare de apropiere, mai multă oboseală, iritabilitate sau dorința copilului de a petrece mai mult timp cu părintele după program.
De aceea, poate că întrebarea „A plâns astăzi?” nu ne spune întreaga poveste.
Putem privi și spre alte lucruri. Începe să recunoască rutina? Acceptă sprijinul educatoarei? Explorează puțin spațiul? Se apropie de jucării? Participă pentru câteva minute la o activitate? Reușește, treptat, să se liniștească după plecarea părintelui?
Și acestea sunt forme ale progresului.
Adaptarea nu este o linie dreaptă și nu are același ritm pentru fiecare copil.
Și părintele se adaptează
Vorbim mult despre prima zi a copilului și uităm uneori că, dincolo de ușa grădiniței, există și un părinte care pleacă.
Un părinte care poate ajunge la mașină întrebându-se dacă cel mic încă plânge. Dacă a făcut bine că a plecat. Dacă este pregătit. Dacă trebuia să mai rămână câteva minute.
Despărțirea aparține, într-un fel, amândurora.
Copilul nu are nevoie însă de un părinte lipsit de emoții. Are nevoie de un adult care poate simți toate aceste lucruri și care, în același timp, îi poate transmite prin comportament: „Știu că este greu. Am încredere că ești în siguranță aici. Și mă întorc.”
În această perioadă, relația dintre familie și cadrele didactice devine cu atât mai importantă. Lucrurile pe care părintele le știe despre copil – cum cere ajutor, ce îl liniștește, ce îl sperie, ce îi place, cum arată disconfortul lui – îl pot ajuta pe adultul care îl primește la grădiniță să îl cunoască mai repede.
Iar atunci când copilul se află și într-un proces terapeutic, comunicarea dintre familie, cadrele didactice și specialiști poate crea continuitate între mediile importante din viața lui.
Nu pentru ca toți adulții să facă exact același lucru, ci pentru ca fiecare să poată înțelege mai bine copilul din fața sa.
Nu pregătim o primă zi perfectă
Calendarul, fotografiile, povestea, jocul „de-a grădinița”, ghiozdănelul pregătit împreună sau o inimioară desenată pe mână sunt lucruri mici.
Nu pot garanta o despărțire fără lacrimi și nici o adaptare fără momente dificile.
Pot însă să îi ofere copilului ceva foarte valoros într-o perioadă în care aproape totul se schimbă: repere.
Să fi văzut deja locul. Să recunoască drumul. Să știe cine îl duce. Să fi auzit povestea despărțirii. Să știe că poate cere ajutor. Să aibă ceva familiar aproape. Și, mai ales, să fi auzit de suficiente ori că mama sau tata pleacă și se întoarce.
Poate că aceasta este, de fapt, pregătirea de care are nevoie.
Nu să știe că prima zi va fi frumoasă.
Ci să înceapă să descopere că poate trece și printr-o zi care este nouă, poate dificilă, poate plină de emoții, având în jur adulți care îl văd, îl înțeleg și îi oferă timp.
Pentru că adaptarea la grădiniță nu se întâmplă într-o singură dimineață. Se construiește puțin câte puțin, din experiențe repetate, relații și momente în care ceea ce ieri era complet necunoscut începe să devină familiar.
Iar uneori, o adaptare mai blândă începe chiar acasă, cu mult înainte de prima zi.
Am pregătit și un material pentru acasă
Pentru părinții care se pregătesc pentru această etapă, echipa PsyArmonie a adunat aceste idei într-un material practic pe care îl puteți folosi împreună cu copilul.
Broșura „Pregătim împreună prima zi de grădiniță – Idei și activități practice pentru o adaptare mai blândă” cuprinde un calendar pentru zilele rămase până la începerea grădiniței, un model de orar vizual, o poveste cu suport vizual și idei de jocuri și mici ritualuri pe care le puteți adapta copilului vostru.
Nu ca pe o listă de lucruri pe care „trebuie” să le faceți înainte de prima zi, ci ca pe o colecție de instrumente din care puteți alege ceea ce se potrivește familiei și copilului vostru.
Pas cu pas, ceea ce astăzi este nou poate deveni familiar. 💜
