Există un moment pe care aproape fiecare părinte îl trăiește fără să își dea seama. Nu apare dintr-odată și nici nu poate fi identificat cu o zi anume. Se instalează încet, aproape pe nesimțite, până când devine noua normalitate.

Programările la terapie iau locul ieșirilor în familie. Consultațiile medicale, evaluările și recomandările specialiștilor ajung să organizeze întreaga săptămână. Seara, după ce copilul adoarme, începi să cauți informații, să citești articole sau să te întrebi dacă ai făcut suficient în ziua care tocmai s-a încheiat. Gândurile despre viitor devin tot mai prezente, iar dorința de a face tot ceea ce este posibil pentru propriul copil începe să ocupe, firesc, primul loc.

În tot acest timp, aproape fără să observi, se întâmplă și altceva.

Întrebările despre copil devin din ce în ce mai numeroase, iar întrebările despre tine din ce în ce mai rare.

Cum îl pot ajuta mai mult? Ce altă terapie ar fi potrivită? Oare fac suficient? Acestea sunt întrebările care încep să îți însoțească zilele. În schimb, întrebări precum Cum sunt eu? Ce simt? De ce am nevoie în această perioadă? rămân, de multe ori, fără răspuns.

Nu pentru că nu ar mai fi importante, ci pentru că iubirea pentru copil îi face pe mulți părinți să creadă că propriile nevoi pot aștepta. Mai întâi terapia. Mai întâi copilul. Mai întâi familia. Pentru ei va exista timp mai târziu.

Tocmai din această realitate s-a născut cea de-a doua întâlnire din cadrul proiectului „Începe cu tine”. Nu ne-am propus să oferim soluții rapide și nici răspunsuri universale. Ne-am dorit, înainte de toate, să creăm un spațiu în care părinții să își poată îndrepta, pentru câteva ore, atenția și către propria persoană. Un spațiu în care emoțiile să poată fi exprimate fără teama de a fi judecate, vulnerabilitatea să fie privită ca un act de curaj, iar fiecare participant să își amintească faptul că, înainte de a fi părinte, este om.

Pentru că, oricât de mult ne-am dori să fim un sprijin pentru copiii noștri, nu putem avea grijă de ceilalți fără să învățăm, din când în când, să avem grijă și de noi.

Când rolul de părinte începe să acopere toate celelalte roluri

În fiecare etapă a vieții noastre purtăm mai multe roluri. Suntem părinți, dar suntem și parteneri, prieteni, profesioniști, copii ai părinților noștri, membri ai unei comunități și oameni cu propriile pasiuni, valori și visuri. Toate aceste roluri coexistă și contribuie la identitatea noastră.

Atunci când în viața familiei apare un diagnostic sau sunt identificate dificultăți de dezvoltare ale copilului, acest echilibru începe însă să se schimbe. Nu pentru că părintele își propune să renunțe la sine, ci pentru că responsabilitatea pe care o simte față de copil devine atât de puternică, încât începe să ocupe aproape întregul spațiu.

Fără să își dea seama, multe dintre deciziile zilnice ajung să fie luate printr-o singură întrebare: „Ce este mai bine pentru copilul meu?” Programul începe să fie organizat în jurul ședințelor de terapie, al consultațiilor medicale, al exercițiilor recomandate pentru acasă și al căutării permanente de informații. Apar noi responsabilități, noi întrebări și o presiune constantă de a face cele mai bune alegeri.

În acest context, este firesc ca propriile nevoi să treacă treptat în plan secund. Nu pentru că ar deveni mai puțin importante, ci pentru că par mai puțin urgente. Mulți părinți ajung să își spună, conștient sau nu: „O să am grijă și de mine mai târziu.” Problema este că acel „mai târziu” se îndepărtează tot mai mult.

În activitatea noastră întâlnim frecvent părinți care spun că nu își mai amintesc când au ieșit ultima dată la o plimbare fără să se gândească la programările de a doua zi, când au citit o carte doar de plăcere sau când au făcut ceva exclusiv pentru ei, fără să fie însoțit de sentimentul vinovăției. Alții mărturisesc că le este greu să răspundă la o întrebare aparent simplă: „Ce îți face ție bine?” Nu pentru că nu ar exista un răspuns, ci pentru că, de prea mult timp, atenția lor este îndreptată aproape exclusiv către nevoile copilului.

Această realitate este confirmată și de literatura de specialitate. Ha și colaboratorii (2022) au arătat că părinții copiilor cu tulburări de neurodezvoltare sunt expuși unor niveluri mai ridicate de stres și izolare socială decât părinții copiilor cu dezvoltare tipică. În aceeași direcție, Gallagher și colaboratorii (2014) evidențiază faptul că stresul prelungit poate influența nu doar sănătatea emoțională a părinților, ci și sentimentul propriei competențe și încrederea în capacitatea de a face față provocărilor cotidiene.

Poate că cel mai dificil lucru este faptul că această schimbare se produce aproape imperceptibil. Nu există un moment în care părintele spune: „De astăzi voi renunța la mine.” În schimb, există sute de alegeri mici, făcute din iubire și responsabilitate, care, adunate în timp, pot conduce la pierderea contactului cu propria persoană.

A avea grijă de tine nu înseamnă, însă, că ai mai puțină grijă de copilul tău. Din contră. Carl Dunst și Ingrid Dempsey (2007) au demonstrat că părinții care beneficiază de sprijin, se simt ascultați și reușesc să își mențină echilibrul emoțional colaborează mai eficient cu specialiștii și se implică cu mai multă încredere în procesul terapeutic al copilului.

Poate că primul pas nu este să căutăm încă o strategie, încă o recomandare sau încă o soluție. Poate că primul pas este să ne oprim pentru câteva clipe și să ne întrebăm, cu sinceritate și fără vinovăție:

„Cum sunt eu astăzi?”

De ce ne este atât de greu să fim blânzi cu noi înșine?

Dacă am privi felul în care un părinte vorbește cu propriul copil și l-am compara cu felul în care vorbește despre sine, probabil am descoperi două limbaje complet diferite.

Copilului îi spunem că este firesc să greșească, că învățarea necesită timp și că fiecare progres, oricât de mic, merită apreciat. Îl încurajăm atunci când îi este greu, îl liniștim atunci când se simte copleșit și îi oferim răbdare atunci când lucrurile nu merg așa cum ne-am dori.

În schimb, atunci când vine vorba despre noi, standardele se schimbă aproape complet.

Ne reproșăm că nu am făcut suficient, că nu am avut destulă răbdare, că poate am ales prea târziu o anumită intervenție sau că ar fi trebuit să observăm mai devreme primele semne ale dificultăților copilului. De multe ori, devenim propriii noștri critici cei mai severi și ajungem să ne judecăm cu o asprime pe care nu am folosi-o niciodată față de o altă persoană aflată în aceeași situație.

Această autocritică este însoțită adesea de un sentiment profund de vinovăție. Vinovăția că nu facem suficient, că nu știm suficient, că obosim, că avem nevoie de o pauză sau, pur și simplu, că ne dorim câteva momente doar pentru noi. În timp, ea poate deveni atât de prezentă încât părintele ajunge să creadă că orice grijă față de propria persoană înseamnă, într-un fel, că ia ceva din timpul sau din atenția copilului.

Totuși, cercetările din ultimii ani arată exact contrariul.

Psihologul Kristin Neff (2003) descrie compasiunea față de sine ca fiind capacitatea de a ne trata cu aceeași înțelegere, răbdare și bunătate pe care le-am oferi unui prieten drag aflat într-un moment dificil. Ea subliniază că această atitudine nu înseamnă autocompătimire și nici evitarea responsabilității, ci acceptarea faptului că suferința, greșelile și imperfecțiunea fac parte din experiența umană.

Privită din perspectiva rolului de părinte, această idee capătă o semnificație aparte.

A avea compasiune față de tine nu înseamnă să renunți la responsabilități și nici să îți spui că totul este în regulă indiferent de situație. Înseamnă să îți permiți să fii om. Să recunoști că există zile în care ești obosit, speriat sau copleșit și că aceste trăiri nu spun nimic despre cât de mult îți iubești copilul sau despre cât de bun părinte ești.

Mai mult decât atât, numeroase studii au arătat că persoanele care dezvoltă un nivel mai ridicat de compasiune față de sine prezintă niveluri mai scăzute de anxietate, depresie și stres și manifestă o capacitate mai bună de adaptare în fața dificultăților (Neff, 2003; Neff și Germer, 2013). În cazul părinților, această atitudine este asociată cu o reglare emoțională mai eficientă, un nivel mai redus al epuizării și relații familiale mai echilibrate.

Poate că acesta este unul dintre cele mai greu de acceptat adevăruri pentru un părinte: faptul că a avea grijă de propria stare de bine nu este un act de egoism, ci unul de responsabilitate. Copiii nu au nevoie de părinți perfecți. Au nevoie de părinți care își permit să fie oameni, care își recunosc limitele, care știu să ceară ajutor atunci când au nevoie și care le arată, prin propriul exemplu, că vulnerabilitatea nu este opusul puterii.

În timpul întâlnirii noastre, nu am încercat să le convingem pe participante să renunțe la autocritică peste noapte. Un astfel de proces necesită timp și multă răbdare. Ne-am dorit însă să plantăm o întrebare care să le însoțească și după încheierea întâlnirii:

Dacă un prieten drag ar trece prin ceea ce trăiesc eu astăzi, cum i-aș vorbi?

Iar apoi încă una, poate și mai importantă:

De ce nu mi-aș vorbi și mie în același fel?

Poate că dezvoltarea personală începe chiar aici. Nu în momentul în care devenim mai puternici, ci în momentul în care începem să fim mai blânzi cu noi înșine.

Acceptarea nu începe cu diagnosticul. Începe cu emoțiile noastre.

Unul dintre cele mai emoționante momente ale întâlnirii a fost acela în care am început să vorbim despre emoții. Nu despre emoțiile „corecte” sau despre cele pe care credem că ar trebui să le simțim, ci despre cele reale. Despre cele pe care mulți părinți le poartă în tăcere, uneori ani la rând, fără să își permită cu adevărat să le privească.

Am descoperit, încă o dată, că în spatele fiecărei povești există un drum diferit. Pentru unii părinți, primul sentiment a fost neîncrederea. Pentru alții, furia, vinovăția sau tristețea. Au existat și părinți care au spus că, în anumite perioade, au simțit toate aceste emoții în aceeași zi. Iar acest lucru nu este deloc neobișnuit.

Atunci când un copil primește un diagnostic sau când părintele începe să înțeleagă că dezvoltarea acestuia va urma un parcurs diferit de cel imaginat, nu se schimbă doar planurile de viitor. Se schimbă, uneori, întreaga imagine pe care familia și-o construise despre viața sa. Este firesc ca această schimbare să fie însoțită de un proces de adaptare profund și, adesea, dureros.

În urmă cu mai bine de cincizeci de ani, Elisabeth Kübler-Ross a descris un model care a ajutat milioane de oameni să înțeleagă reacțiile emoționale asociate pierderii și schimbărilor majore. De-a lungul timpului, modelul a fost utilizat și pentru a explica experiența multor părinți ai copiilor cu dizabilități sau întârzieri de dezvoltare. Totuși, așa cum subliniază chiar Kübler-Ross și Kessler (2005), aceste etape nu reprezintă un traseu obligatoriu și nici o succesiune fixă de emoții prin care fiecare persoană trebuie să treacă.

Acesta a fost unul dintre cele mai importante mesaje pe care ne-am dorit să îl transmitem în cadrul întâlnirii.

Nu există un termen-limită pentru acceptare.

Nu există o ordine „corectă” a emoțiilor.

Nu există un moment în care putem spune că procesul s-a încheiat definitiv.

Viața nu funcționează în etape bine delimitate. Sunt zile în care simțim că am găsit echilibrul și zile în care o situație aparent banală readuce în prim-plan emoții pe care credeam că le-am depășit. O aniversare, începutul unui nou an școlar, comparația cu alți copii sau o simplă întrebare venită din partea cuiva pot reactiva trăiri pe care le credeam încheiate.

Iar acest lucru nu înseamnă că am făcut pași înapoi.

Înseamnă doar că suntem oameni.

În practica psihologică, una dintre cele mai frecvente surse de suferință nu este emoția în sine, ci lupta continuă de a o alunga. Încercăm să fim puternici pentru copil, pentru partener, pentru familie. Ne spunem că nu este momentul să plângem, că trebuie să mergem mai departe și că emoțiile ne-ar putea face mai vulnerabili. În realitate, tocmai această luptă consumă, de multe ori, cea mai mare parte din energia noastră.

Steven Hayes și colaboratorii (2012) explică faptul că încercarea permanentă de a evita sau controla emoțiile dificile poate amplifica suferința psihologică și poate reduce flexibilitatea cu care ne adaptăm provocărilor vieții. Acceptarea emoțională nu presupune să ne placă ceea ce trăim și nici să renunțăm la speranță. Ea înseamnă să facem loc emoțiilor, fără să le lăsăm să ne definească întreaga existență.

Cred că acesta este unul dintre cele mai eliberatoare lucruri pe care un părinte le poate auzi.

Nu trebuie să încetezi să fii trist pentru a fi un părinte bun.

Nu trebuie să îți dispară toate temerile pentru a merge mai departe.

Nu trebuie să fii puternic în fiecare zi.

Uneori, este suficient să îți dai voie să simți ceea ce simți astăzi.

Paradoxal, acceptarea nu începe atunci când durerea dispare. Începe în momentul în care încetăm să ne mai judecăm pentru faptul că ea există.

Redescoperirea valorii pe care o purtăm deja în noi

Există momente care nu pot fi surprinse în fotografii și care nu pot fi redate în întregime prin cuvinte. Sunt acele momente în care, pentru câteva clipe, oamenii își dau voie să lase garda jos și să fie pur și simplu ei înșiși.

Un astfel de moment a apărut și spre finalul întâlnirii noastre.

După ce am vorbit despre emoții, despre acceptare și despre felul în care experiențele dificile ne pot schimba perspectiva asupra propriei vieți, am simțit nevoia să schimbăm direcția. Nu pentru a evita emoțiile, ci pentru a privi și către ceea ce, de multe ori, rămâne ascuns în spatele lor: resursele pe care fiecare dintre noi le poartă deja.

Am observat de-a lungul timpului că părinților le este mult mai ușor să vorbească despre ceea ce nu au reușit încă să facă decât despre ceea ce fac bine în fiecare zi. Își amintesc cu ușurință momentele în care au simțit că nu au avut suficientă răbdare, că au greșit o decizie sau că puteau face mai mult pentru copilul lor. În schimb, atunci când sunt întrebați ce calități îi ajută să meargă înainte sau ce îi face să fie părinții care sunt astăzi, răspunsurile apar, de cele mai multe ori, după câteva momente de liniște.

Nu pentru că aceste resurse nu ar exista.

Ci pentru că, în timp, au încetat să le mai privească.

În psihologie vorbim adesea despre tendința naturală a minții de a observa mai repede pericolele, dificultățile și ceea ce nu funcționează. Din perspectivă evoluționistă, acest mecanism ne-a ajutat să supraviețuim. Însă, în viața de zi cu zi, el ne poate face să acordăm mult mai multă atenție greșelilor decât reușitelor și să ne definim identitatea prin ceea ce încă nu am rezolvat.

Pornind de la această idee, Martin Seligman (2011), unul dintre fondatorii psihologiei pozitive, propune o schimbare de perspectivă. El arată că dezvoltarea personală nu înseamnă doar diminuarea dificultăților, ci și identificarea și cultivarea punctelor forte care există deja în fiecare persoană. Cu alte cuvinte, progresul nu începe întotdeauna prin a repara ceea ce este „greșit”, ci prin a redescoperi ceea ce funcționează deja și ceea ce ne oferă puterea de a merge mai departe.

Aceeași idee este susținută și de Albert Bandura (1997), care descrie autoeficacitatea ca fiind încrederea unei persoane în propria capacitate de a face față provocărilor. Cu cât reușim să ne recunoaștem mai clar propriile resurse și experiențele în care am depășit situații dificile, cu atât crește și sentimentul că putem face față următoarelor provocări.

Pornind de la aceste principii, am încheiat întâlnirea printr-un exercițiu simbolic. Fiecare participantă a primit o piatră prețioasă, ca o invitație de a privi, măcar pentru câteva clipe, către propria valoare. Nu valoarea dată de rezultate, de performanță sau de cât de multe reușește să facă într-o zi, ci valoarea care există deja în fiecare om.

A urmat apoi unul dintre cele mai emoționante momente ale serii.

Pe rând, participantele și-au spus una alteia lucruri pe care, poate, nu le mai auziseră de mult sau pe care nu și le-ar fi spus niciodată singure. Au vorbit despre curaj, răbdare, sensibilitate, perseverență, putere, empatie și blândețe. Cuvinte simple, dar care au avut o greutate aparte tocmai pentru că veneau din partea unor oameni care înțelegeau, fără explicații suplimentare, drumul pe care fiecare îl parcurge.

Pentru multe dintre participante, adevăratul dar nu a fost piatra prețioasă.

A fost posibilitatea de a se privi, pentru câteva clipe, prin ochii celorlalți.

În abordarea centrată pe persoană, Carl Rogers (1961) descrie cât de important este să fim văzuți și acceptați într-un climat caracterizat de autenticitate, empatie și acceptare necondiționată. În astfel de contexte, oamenii își pot reconstrui treptat imaginea despre sine și pot redescoperi resurse pe care, din diferite motive, au încetat să le mai observe.

Cred că acesta este unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le poate oferi un grup de suport.

Nu soluții miraculoase.

Nu promisiunea că drumul va deveni mai ușor.

Ci șansa de a descoperi că nu ești definit doar de dificultățile prin care treci. Că dincolo de griji, de oboseală și de întrebările fără răspuns există în continuare omul care ai fost dintotdeauna: un om cu sensibilitate, cu putere, cu resurse și cu o valoare care nu a dispărut niciodată.

Uneori, dezvoltarea personală nu începe cu schimbarea.

Începe cu redescoperirea.

Cu redescoperirea omului care a fost acolo tot timpul, dar pe care responsabilitățile și grijile de zi cu zi l-au făcut, pentru o vreme, să treacă în plan secund.

Când părintele începe să se schimbe, se schimbă și relația cu copilul

Poate că, citind până aici, apare firesc o întrebare.

Cum îl ajută toate acestea pe copil?

Este o întrebare pe care o auzim frecvent din partea părinților și este una perfect legitimă. Atunci când viața gravitează în jurul ședințelor de terapie, al obiectivelor de intervenție și al progresului copilului, este firesc să ne întrebăm în ce măsură dezvoltarea personală a părintelui influențează, în mod real, evoluția acestuia.

Răspunsul pe care ni-l oferă cercetările din ultimii ani este unul încurajator.

Nu pentru că starea de bine a părintelui ar rezolva, prin ea însăși, toate dificultățile copilului. Ar fi nerealist și incorect să afirmăm acest lucru. Dezvoltarea copilului este influențată de numeroși factori biologici, psihologici, educaționali și sociali.

În schimb, ceea ce știm astăzi este că modul în care părintele se raportează la sine influențează profund modul în care se raportează la copil.

În primii ani de viață și nu numai, copiii învață să își înțeleagă emoțiile prin relația cu adulții semnificativi din jurul lor. Ei nu învață doar din ceea ce le spunem, ci mai ales din ceea ce trăiesc alături de noi. Felul în care răspundem frustrării, gestionăm conflictele, exprimăm afecțiunea sau facem față propriilor momente dificile devine, treptat, un model pe care îl interiorizează.

Pornind de la această perspectivă, Daniel Siegel și Tina Payne Bryson (2012) explică faptul că reglarea emoțională a copilului se dezvoltă prin experiențe repetate de co-reglare. Cu alte cuvinte, înainte ca un copil să învețe să își gestioneze singur emoțiile, el are nevoie de un adult care să îl ajute să le înțeleagă, să le accepte și să le traverseze în siguranță. Nu este nevoie de un părinte perfect, ci de unul disponibil emoțional, capabil să revină la echilibru împreună cu copilul său.

Același principiu se regăsește și în abordarea centrată pe familie. Carl Dunst, Carol Trivette și Deborah Hamby (2007) au demonstrat că intervențiile care oferă sprijin părinților și îi implică activ în procesul terapeutic contribuie nu doar la creșterea încrederii acestora în propriile competențe, ci și la îmbunătățirea relației cu copilul și la o implicare mai consecventă în activitățile de zi cu zi.

Privite din această perspectivă, întâlnirile dedicate părinților nu reprezintă o pauză de la terapie.

Ele fac parte din terapie.

Nu pentru că părintele devine terapeutul copilului, ci pentru că relația dintre ei reprezintă unul dintre cele mai importante contexte în care dezvoltarea are loc.

Poate că acesta este motivul pentru care schimbările cele mai valoroase nu apar întotdeauna imediat și nu pot fi măsurate în obiective atinse sau abilități nou dobândite.

Uneori, ele se observă în lucruri aparent mărunte.

În felul în care un părinte răspunde unei crize fără să se mai învinovățească.

În răbdarea cu care reușește să îl asculte pe copil într-o zi dificilă.

În faptul că își permite să spună „astăzi mi-a fost greu” fără să simtă că a eșuat.

În capacitatea de a cere ajutor atunci când simte că nu mai poate duce totul singur.

Aceste gesturi nu schimbă doar starea părintelui.

Ele schimbă atmosfera emoțională în care copilul crește.

Iar, uneori, aceasta este una dintre cele mai importante resurse pe care i le putem oferi.

Începe cu tine

La finalul celei de-a doua întâlniri nu am plecat acasă cu promisiunea că drumul va deveni mai ușor sau că toate întrebările și-au găsit răspunsul.

Am plecat însă cu un gând pe care ne-am dori să îl poarte cu ei toți părinții care trec pragul proiectului nostru.

Că este în regulă să simți.

Că este în regulă să fii vulnerabil.

Că este în regulă să ceri ajutor.

Și, mai ales, că este în regulă să ai grijă și de tine.

Pentru că acesta este, în esență, sensul proiectului „Începe cu tine”.

Nu să îi învățăm pe părinți cum să fie perfecți.

Ci să le oferim un spațiu în care să își amintească faptul că, dincolo de toate rolurile pe care le poartă, rămân oameni.

Oameni care iubesc, care obosesc, care greșesc, care speră și care, uneori, au nevoie ca cineva să le spună că nu trebuie să parcurgă acest drum singuri.

Dacă există un lucru pe care ne-am dori să îl păstrezi după lectura acestui articol, este acesta:

Nu trebuie să fii puternic în fiecare zi.

Nu trebuie să ai toate răspunsurile.

Nu trebuie să faci totul singur.

Ai voie să te oprești.

Ai voie să ceri sprijin.

Ai voie să ai grijă și de tine.

Pentru că, atunci când alegi să faci acest lucru, nu faci un pas înapoi din drumul copilului tău.

Faci un pas înainte alături de el.

La finalul celei de-a doua întâlniri nu am plecat acasă cu promisiunea că drumul va deveni, dintr-odată, mai ușor. Nici cu impresia că toate întrebările și-au găsit răspunsul.

Am plecat însă cu ceva ce, uneori, este chiar mai valoros decât un răspuns: cu sentimentul că nu trebuie să parcurgem acest drum singuri.

Am plecat amintindu-ne că este firesc să simțim. Că este firesc să existe zile în care suntem puternici și zile în care avem nevoie să ne oprim. Că vulnerabilitatea nu ne face mai slabi, ci mai umani. Și că valoarea noastră nu este dată de numărul terapiilor pe care le organizăm, de răspunsurile pe care le găsim sau de perfecțiunea cu care reușim să facem față fiecărei provocări.

Poate că acesta este, în esență, sensul proiectului „Începe cu tine”.

Nu să îi învățăm pe părinți cum să fie perfecți.

Ci să le oferim un spațiu în care să își amintească faptul că, dincolo de toate rolurile pe care le poartă, există în continuare omul care erau înainte ca viața să înceapă să graviteze în jurul programărilor, terapiilor și grijilor de zi cu zi.

Un om care iubește, care obosește, care se teme, care speră și care are nevoie, la rândul lui, să fie ascultat, înțeles și susținut.

Dacă există un gând pe care ne-am dori să îl păstrezi după lectura acestui articol, este acesta:

Nu trebuie să fii puternic în fiecare zi.

Nu trebuie să ai toate răspunsurile.

Nu trebuie să faci totul singur.

Și nu trebuie să aștepți ca toate lucrurile să fie în ordine pentru a începe să ai grijă și de tine.

Poate că schimbările cele mai importante nu încep cu o decizie spectaculoasă. Încep cu un moment de sinceritate. Cu o conversație. Cu acceptarea unei emoții. Cu un gest de blândețe față de propria persoană.

Încep atunci când îți acorzi permisiunea de a spune: „Și eu contez.”

Iar atunci când un părinte începe să se privească pe sine cu mai multă înțelegere și compasiune, nu se schimbă doar el. Se schimbă felul în care își privește copilul, felul în care îi răspunde, felul în care îl însoțește în momentele dificile și atmosfera emoțională în care întreaga familie crește.

Poate că acesta este motivul pentru care proiectul nostru se numește „Începe cu tine”.

Nu pentru că părintele este mai important decât copilul.

Ci pentru că, uneori, cea mai frumoasă modalitate de a avea grijă de copil începe prin a avea grijă, cu aceeași blândețe, și de omul care îi este alături în fiecare zi.

Dar tu… când ai avut ultima dată grijă de tine?

 

Pentru cei care doresc să aprofundeze

Acest articol îmbină experiențele și reflecțiile desprinse din cadrul proiectului „Începe cu tine” cu informații susținute de literatura de specialitate din domeniul psihologiei privind stresul parental, compasiunea față de sine, acceptarea emoțiilor, intervenția centrată pe familie și dezvoltarea relației părinte–copil. Dacă îți dorești să aprofundezi aceste subiecte, îți recomandăm câteva dintre lucrările care au stat la baza informațiilor prezentate.

Bibliografie:

• Bandura, A. (1997). Self-efficacy: The Exercise of Control. New York: W. H. Freeman.
• Brown, B. (2012). Daring Greatly: How the Courage to Be Vulnerable Transforms the Way We Live, Love, Parent, and Lead. Gotham Books.
• Dunst, C. J., și Dempsey, I. (2007). Family-professional partnerships and parenting competence, confidence, and enjoyment. International Journal of Disability, Development and Education, 54(3), 305–318.
• Dunst, C. J., Trivette, C. M., și Hamby, D. W. (2007). Meta-analysis of family-centered helpgiving practices research. Mental Retardation and Developmental Disabilities Research Reviews, 13(4), 370–378.
• Gallagher, S., Phillips, A. C., Drayson, M. T., și Carroll, D. (2014). Social support and mastery influence the association between stress and poor physical health in parents caring for children with developmental disabilities. Research in Developmental Disabilities, 35(9), 2215–2223.
• Ha, J.-H., Hong, J., Seltzer, M. M., și Greenberg, J. S. (2022). Social network typology and health among parents of children with developmental disabilities: Results from a national study of midlife adults. Social Science & Medicine, 292, 114623.
• Hayes, S. C., Strosahl, K. D., și Wilson, K. G. (2012). Acceptance and Commitment Therapy: The Process and Practice of Mindful Change (ediția a II-a). Guilford Press.
• Kübler-Ross, E., și Kessler, D. (2005). On Grief and Grieving: Finding the Meaning of Grief Through the Five Stages of Loss. Scribner.
• Law, M., King, S., Stewart, D., și King, G. (2001). The perceived effects of parent-led support groups for parents of children with disabilities. Physical & Occupational Therapy in Pediatrics, 21(2–3), 29–48.
• Neff, K. D. (2003). Self-compassion: An alternative conceptualization of a healthy attitude toward oneself. Self and Identity, 2(2), 85–101.
• Neff, K. D., și Germer, C. K. (2013). A pilot study and randomized controlled trial of the Mindful Self-Compassion program. Journal of Clinical Psychology, 69(1), 28–44.
• Rogers, C. R. (1961). On Becoming a Person: A Therapist’s View of Psychotherapy. Houghton Mifflin.
• Seligman, M. E. P. (2011). Flourish: A Visionary New Understanding of Happiness and Well-being. Free Press.
• Shilling, V., Morris, C., Thompson-Coon, J., Ukoumunne, O., Rogers, M., și Logan, S. (2013). Peer support for parents of children with chronic disabling conditions: A systematic review of quantitative and qualitative studies. Developmental Medicine & Child Neurology, 55(7), 602–609.
• Siegel, D. J., și Bryson, T. P. (2012). The Whole-Brain Child: 12 Revolutionary Strategies to Nurture Your Child’s Developing Mind. Delacorte Press.
• Singer, G. H. S., Ethridge, B. L., și Aldana, S. I. (2007). Primary and secondary effects of parenting and stress management interventions for parents of children with developmental disabilities: A meta-analysis. Mental Retardation and Developmental Disabilities Research Reviews, 13(4), 357–369.”