„De ce se comportă așa?”

Este una dintre întrebările pe care aproape fiecare părinte și le-a pus, probabil, într-un moment dificil. Atunci când copilul refuză o cerință, începe să plângă, țipă, lovește, aruncă lucruri sau repetă un comportament despre care știe că nu este permis, primul impuls este firesc: vrem să îl oprim. Încercăm să explicăm, să negociem, să corectăm sau să găsim cât mai repede o soluție care să funcționeze.

Dar dacă, înainte de a ne întreba cum putem opri un comportament, ne-am întreba de ce apare?

Această schimbare aparent mică de perspectivă poate modifica foarte mult felul în care privim copilul și, mai ales, felul în care alegem să intervenim. Un comportament nu apare izolat. El se întâmplă într-un anumit context, este precedat de ceva și este urmat de o reacție sau de o consecință. Atunci când începem să privim toate aceste elemente împreună, ceea ce părea inițial un comportament „fără motiv” poate începe să capete sens. Analiza funcțională pornește tocmai de la identificarea variabilelor care pot influența și menține un comportament, informație care poate ghida ulterior alegerea intervenției (Tiger, Hanley & Bruzek, 2008).

De aici am pornit și în cea de-a treia întâlnire din cadrul proiectului „Începe cu tine”, intitulată „Cum îmi ajut copilul?”. După două întâlniri în care atenția noastră s-a îndreptat către părinte, către relația cu specialistul, emoții, acceptare și propriile resurse, de această dată ne-am propus să facem un pas mai aproape de situațiile concrete pe care familiile le întâlnesc în viața de zi cu zi.

A fost o întâlnire diferită de cele anterioare, cu un caracter mult mai practic. Nu ne-am dorit să le oferim părinților o listă de soluții pe care să o aplice indiferent de situație, pentru că în lucrul cu comportamentul rareori există un răspuns universal. Ne-am dorit, în schimb, să le oferim un instrument de lucru care să îi ajute să observe, să își pună întrebările potrivite și să înțeleagă mai bine ceea ce se întâmplă înainte de a decide cum să intervină.

Pentru că două comportamente care arată la fel pot avea explicații diferite. Și, la fel de important, același comportament poate necesita răspunsuri diferite în funcție de context și de ceea ce copilul obține sau evită prin acel comportament.

Aceasta este una dintre ideile asupra cărora am insistat cel mai mult în timpul întâlnirii: pentru a alege o intervenție potrivită, avem nevoie mai întâi să încercăm să înțelegem comportamentul.

 

Dincolo de ceea ce vedem

Atunci când privim un comportament doar prin ceea ce se întâmplă la suprafață, este ușor să îl descriem prin cuvinte precum „refuză”, „nu ascultă”, „face crize” sau „provoacă”. Problema este că aceste etichete ne spun foarte puțin despre ceea ce se întâmplă, de fapt, cu copilul.

Să ne imaginăm, de exemplu, doi copii care încep să plângă atunci când li se cere să realizeze o activitate. La prima vedere, comportamentul este asemănător. În cazul unuia dintre copii, activitatea poate fi prea dificilă, iar plânsul poate duce la întreruperea ei. În cazul celuilalt, același comportament poate fi urmat de atenția imediată și intensă a adultului. Ceea ce vedem este același lucru – copilul plânge –, dar ceea ce contribuie la menținerea comportamentului poate fi diferit.

Dacă răspundem identic în ambele situații doar pentru că manifestarea este aceeași, există riscul ca intervenția noastră să nu răspundă funcției comportamentului sau chiar să contribuie, fără să ne dăm seama, la menținerea acestuia. Tocmai aceasta este una dintre contribuțiile importante ale evaluării funcționale: intervenția poate fi construită pornind de la ceea ce menține comportamentul, nu doar de la forma lui.

În cadrul întâlnirii am pornit, așadar, de la prezentarea analizei funcționale și de la exemple concrete, ușor de urmărit. Părinții completaseră anterior propriile analize pornind de la situații întâlnite acasă, iar acestea au devenit materialul nostru de lucru. Nu am discutat doar despre cazuri ipotetice, ci despre dificultățile pentru care ei își doreau răspunsuri.

Am privit împreună ce s-a întâmplat înaintea comportamentului, cum poate fi descris comportamentul cât mai concret și ce s-a întâmplat imediat după. Apoi am încercat să înțelegem legătura dintre aceste elemente. Nu pentru a găsi vinovați și nici pentru a analiza fiecare reacție a părintelui prin filtrul lui „corect” sau „greșit”, ci pentru a descoperi tipare. Pentru că, atunci când începem să observăm tiparele, comportamentul nu mai pare atât de imprevizibil. Începe să ne spună ceva.

 

Ce încearcă să ne spună un comportament?

Una dintre cele mai importante idei discutate în cadrul întâlnirii a fost aceea că, pentru a înțelege un comportament, nu este suficient să observăm doar forma lui. Avem nevoie să ne întrebăm și ce funcție îndeplinește pentru copil. Cu alte cuvinte, ce se schimbă pentru el după apariția comportamentului? Ce obține, ce evită sau ce rezultat produce comportamentul?

Această întrebare schimbă semnificativ perspectiva. Un copil care țipă atunci când părintele vorbește la telefon poate ajunge să primească imediat atenția adultului. Un alt copil poate începe să plângă atunci când i se cere să strângă jucăriile și, dacă sarcina este amânată sau preluată de altcineva, comportamentul poate fi asociat cu evitarea unei activități dificile sau neplăcute. Într-o altă situație, copilul poate insista, plânge sau protesta pentru a obține un obiect sau accesul la o activitate pe care și-o dorește. La suprafață putem vedea manifestări asemănătoare, însă funcția lor poate fi foarte diferită.

În cadrul întâlnirii am discutat despre mai multe funcții pe care un comportament le poate îndeplini, precum obținerea atenției sau a unui beneficiu, evitarea ori scăparea dintr-o sarcină și stimularea, precum și despre situațiile în care comportamentul poate avea un caracter provocator. Literatura de specialitate descrie în mod frecvent funcții legate de accesul la atenție sau alte consecințe dorite, evitarea cerințelor și întărirea automată și arată că identificarea funcției este relevantă pentru construirea intervenției.

Exercițiul nu a urmărit ca părinții să învețe niște categorii pe de rost, ci să înceapă să privească situațiile de acasă cu mai multă atenție: Ce s-a întâmplat înainte? Ce a făcut concret copilul? Ce s-a întâmplat după? Ce s-a schimbat pentru el în urma acelui comportament?

Răspunsurile la aceste întrebări ne ajută să înțelegem de ce aceeași intervenție nu funcționează pentru orice copil și în orice situație. Dacă un comportament apare în contextul evitării unei sarcini, răspunsul nostru poate fi diferit de cel potrivit într-o situație în care copilul caută atenție sau încearcă să obțină ceva.

Aici apare, poate, una dintre cele mai dificile schimbări pentru adult. În mijlocul unei situații tensionate, este mult mai firesc să ne gândim „Cum îl fac să se oprească?” decât „Ce anume menține acest comportament?”. Prima întrebare caută o soluție imediată. Cea de-a doua ne invită să observăm și să înțelegem înainte de a interveni.

Iar înțelegerea funcției unui comportament nu înseamnă că îl aprobăm, că renunțăm la limite sau că toate comportamentele devin acceptabile. Înseamnă că încercăm să alegem răspunsul adultului pornind de la ceea ce se întâmplă în context, nu doar de la ceea ce vedem la suprafață. Uneori va fi nevoie să modificăm ceea ce se întâmplă înaintea comportamentului, alteori să schimbăm ceea ce urmează, să adaptăm cerința sau să îl învățăm pe copil o modalitate mai potrivită prin care să comunice ceea ce are nevoie.

Din acest motiv, unul dintre mesajele pe care ne-am dorit ca părinții să le ia cu ei după această întâlnire a fost că analiza funcțională nu oferă o „rețetă” pentru comportamente dificile. Ea oferă, mai degrabă, un mod de a observa și de a gândi. Un instrument care ne ajută să încetinim reacția imediată, să privim contextul și să alegem o intervenție care are sens pentru copilul din fața noastră.

 

Între „nu așa” și „da, exact așa”

Atunci când un copil face ceva nepotrivit, reacția adultului apare aproape instinctiv. Îl oprim, îi explicăm, îi spunem ce nu este în regulă și încercăm să îl îndrumăm către un comportament mai potrivit. Corectarea are rolul ei și există situații în care este necesară, mai ales atunci când comportamentul copilului îl poate pune în pericol pe el sau pe cei din jur ori când are nevoie să învețe limite clare. Totuși, dacă ne concentrăm atenția mai ales asupra momentelor în care copilul greșește, riscăm să trecem mai ușor peste toate acele momente în care face exact ceea ce ne dorim de la el.

De aici a pornit o altă activitate din cadrul întâlnirii noastre: diferențierea dintre corectare și întărire. Ne-am dorit ca părinții să observe nu doar cum reacționează atunci când apare un comportament problematic, ci și cât de des răspund atunci când copilul manifestă un comportament adecvat. Pentru că, în procesul de învățare, nu este suficient să îi arătăm copilului ce nu dorim să facă. Are nevoie să descopere și ce poate face în loc și să primească un răspuns clar atunci când reușește.

În termeni comportamentali, întărirea se referă la o consecință care crește probabilitatea ca un comportament să apară din nou. În viața de zi cu zi, aceasta poate lua forme foarte firești: atenția părintelui, aprecierea, accesul la o activitate preferată sau o consecință dorită oferită în legătură cu comportamentul pe care vrem să îl consolidăm. Intervențiile bazate pe întărirea diferențiată folosesc tocmai acest principiu pentru a consolida răspunsuri alternative mai potrivite, inclusiv forme funcționale de comunicare.

Să ne gândim la un copil care, de obicei, își exprimă dorințele prin țipete, dar care într-o anumită situație reușește să ceară ceea ce își dorește într-un mod adecvat. Dacă atenția noastră este orientată în principal spre momentele dificile, există riscul ca această mică reușită să treacă aproape neobservată. Dacă însă o observăm și răspundem – prin apreciere, atenție sau oferindu-i, atunci când este potrivit, ceea ce a cerut – îi transmitem copilului o informație esențială: „Această modalitate funcționează.”

Acest lucru nu înseamnă că trebuie să lăudăm permanent copilul sau să evităm orice formă de corectare. Nici nu înseamnă că întărirea trebuie să ia de fiecare dată forma unei recompense materiale. Ceea ce am urmărit în cadrul activității a fost tocmai găsirea unui echilibru. Copiii au nevoie de limite și de ghidaj, dar au nevoie în aceeași măsură ca adulții să observe și să consolideze comportamentele pe care vor să le vadă mai des.

Uneori, fără să ne dăm seama, dezechilibrul apare foarte ușor. Un copil poate primi multă atenție atunci când întrerupe, protestează sau refuză și foarte puțină atunci când așteaptă, cooperează sau cere într-un mod adecvat. Nu pentru că părintele nu apreciază aceste comportamente, ci tocmai pentru că, atunci când lucrurile merg bine, ele nu mai solicită intervenția imediată a adultului. Comportamentele dificile ne atrag atenția prin însăși natura lor; cele adecvate pot trece în liniște pe lângă noi.

De aceea, una dintre întrebările pe care le putem lua cu noi din această activitate este foarte simplă: Cât de des observ ceea ce copilul meu face bine? Nu doar rezultatele mari și progresele evidente, ci și comportamentele mici pe care ne dorim să le vedem repetate: faptul că a așteptat câteva secunde, că a cerut ajutor, că a acceptat un refuz, că a încercat o sarcină dificilă sau că și-a exprimat nevoia într-un mod mai potrivit.

Privită astfel, intervenția nu mai înseamnă doar să reacționăm atunci când apare o problemă. Înseamnă și să construim, pas cu pas, comportamente alternative pe care copilul să le poată folosi în locul celor care îi creează dificultăți. Iar pentru părinte, această schimbare presupune uneori un exercițiu la fel de important ca analiza comportamentului în sine: să învețe să observe nu doar ceea ce trebuie schimbat, ci și ceea ce merită consolidat.

 

Când înțelegerea schimbă felul în care privim copilul

Dincolo de instrumente, concepte și strategii de intervenție, există însă o schimbare mai puțin vizibilă, dar poate la fel de importantă: felul în care adultul începe să privească un comportament. Într-un moment dificil, este foarte ușor să interpretăm ceea ce vedem prin prisma propriei oboseli sau frustrări. „Nu vrea să mă asculte”, „face intenționat”, „știe că nu are voie și totuși continuă” sunt gânduri care pot apărea firesc atunci când aceeași situație se repetă și nu știm cum să o gestionăm.

Analiza funcțională ne invită să schimbăm întrebarea. În loc să presupunem imediat intenția copilului, încercăm să observăm contextul: ce s-a întâmplat înainte, ce a fost dificil în acel moment și ce s-a schimbat după apariția comportamentului?

Această perspectivă nu înseamnă că orice comportament devine acceptabil și nici că părintele trebuie să renunțe la limite. Înseamnă că limita poate fi pusă fără să pierdem din vedere copilul din spatele comportamentului. Putem spune „nu”, putem opri un comportament nepotrivit și putem interveni ferm atunci când situația o cere, încercând, în același timp, să înțelegem ce are copilul nevoie să învețe pentru ca, data viitoare, să poată răspunde diferit.

Atunci când comportamentul nu mai este privit automat ca o provocare adresată părintelui, poate apărea puțin mai mult spațiu între ceea ce face copilul și reacția adultului. Un spațiu în care putem observa, putem gândi și putem alege răspunsul, în loc să reacționăm doar sub presiunea momentului.

Poate că aici se întâlnesc cel mai bine toate temele proiectului „Începe cu tine”. Pentru a putea privi cu mai multă curiozitate comportamentul copilului, părintele are nevoie să își poată recunoaște și propriile emoții, limite și reacții. Nu pentru a deveni un părinte care răspunde „perfect” de fiecare dată, ci pentru a avea tot mai multe momente în care reușește să se întrebe, înainte de a interveni: „Ce se întâmplă aici și ce pot face pentru a-l ajuta?”

 

De la întâlnire, acasă

Acesta a fost, de fapt, unul dintre obiectivele importante ale celei de-a treia întâlniri. Ne-am dorit ca părinții să nu plece doar cu soluții pentru situațiile pe care le aduseseră deja în discuție. Ar fi fost util pentru moment, dar insuficient pentru ceea ce ne-am propus prin această sesiune.

Analizele completate înainte de întâlnire ne-au oferit situații reale de la care să pornim. Le-am citit, le-am discutat împreună și am încercat să identificăm variante de intervenție potrivite fiecărui context. În același timp, fiecare exemplu a devenit o oportunitate de învățare și pentru ceilalți participanți. Am putut observa cum un detaliu aparent minor poate schimba interpretarea unei situații și de ce aceeași soluție nu poate fi aplicată automat ori de câte ori întâlnim un comportament asemănător.

Mai important decât răspunsul oferit pentru o situație anume a fost însă procesul prin care am ajuns la acel răspuns. Părinții au avut ocazia să vadă cum putem descompune o situație, cum observăm ceea ce precedă și ceea ce urmează comportamentului, cum formulăm ipoteze despre funcția acestuia și cum alegerea intervenției pornește de la aceste informații.

Ne-am dorit ca analiza funcțională să rămână, astfel, un instrument pe care părinții să îl poată lua cu ei acasă și la care să poată reveni atunci când apare o situație nouă. Nu pentru a transforma fiecare moment al vieții de familie într-o analiză și nici pentru ca părintele să preia rolul terapeutului, ci pentru a avea un reper atunci când simte că nu mai înțelege ce se întâmplă sau că soluțiile încercate până atunci nu funcționează.

Există cercetări care arată că părinții pot fi implicați cu succes în intervenții comportamentale construite pe baza funcției comportamentului, inclusiv în mediul de acasă, atunci când beneficiază de instruire și sprijin specializat. Tocmai de aceea, pentru noi, valoarea întâlnirii nu a stat doar în răspunsurile oferite atunci, ci și în instrumentele pe care părinții le pot folosi ulterior pentru a observa mai bine, pentru a pune întrebările potrivite și pentru a ști când este nevoie să ceară sprijin.

 

De la așteptări la ceea ce luăm cu noi

La începutul proiectului, fiecare participant a venit cu propriile așteptări. Unele au fost legate de copii și de dorința de a-i înțelege mai bine, altele de gestionarea emoțiilor, acceptare, încredere, comunicare sau nevoia de a găsi un spațiu în care experiențele personale să poată fi împărtășite fără teama de a fi judecate.

La finalul acestei întâlniri ne-am întors la acele așteptări și le-am recitit împreună. A fost un moment important, pentru că ne-a permis să privim în urmă nu doar la temele parcurse, ci și la drumul făcut de fiecare participant de la prima întâlnire până aici. Am vorbit despre ceea ce și-au dorit atunci când au venit pentru prima dată și despre ceea ce simt că au găsit pe parcursul proiectului.

Feedbackul primit ne-a arătat că întâlnirile au răspuns multora dintre nevoile cu care părinții au pornit la drum. În formularele completate la final apar, în cuvinte diferite, idei despre o mai bună înțelegere a copilului și a propriilor emoții, mai multă încredere, acceptare, strategii practice, comunicare și valoarea întâlnirii cu alți părinți care trec prin experiențe asemănătoare. Mai mulți participanți și-au exprimat, de asemenea, dorința ca astfel de întâlniri să continue și ca legătura creată în grup să nu se oprească aici.

Poate tocmai de aceea, momentul în care am vorbit despre ceea ce urmează a venit firesc. Le-am povestit părinților despre intenția noastră de a continua acest tip de sprijin prin „Grup cu experiență”, un grup în care părinții să poată reveni, să împărtășească situații noi, să găsească sprijin și să beneficieze în continuare de experiența construită împreună. Reacția lor ne-a confirmat că nevoia de comunitate nu dispare odată cu încheierea unui proiect.

Pentru noi, acesta este poate unul dintre cele mai importante lucruri pe care le luăm din această ediție a proiectului „Începe cu tine”. Informația contează. Instrumentele practice contează. Dar contează și să ai un loc în care poți spune că nu știi, că îți este greu, că ai încercat și nu a funcționat sau că ai nevoie de o altă perspectivă. Un loc în care experiențele nu sunt comparate, ci împărtășite.

Am început această întâlnire de la o întrebare pe care mulți părinți și-o pun: „De ce se comportă așa?” Poate că nu vom avea de fiecare dată un răspuns imediat și poate că unele situații vor avea nevoie de timp, observație și sprijin specializat. Dar putem învăța să ne oprim înainte de a trage concluzii, să observăm înainte de a judeca și să încercăm să înțelegem înainte de a decide cum intervenim.

Pentru că un comportament nu este doar ceva ce trebuie oprit sau corectat. Este și o informație despre copil, despre context și despre ceea ce se întâmplă în acel moment.

Comportamentele sunt mesaje. Iar atunci când învățăm să le ascultăm, putem începe să răspundem nu doar la ceea ce vedem, ci și la ceea ce copilul încearcă să ne transmită.

 

Pentru cei care doresc să aprofundeze

Pentru cei care doresc să afle mai multe despre analiza funcțională a comportamentului, intervențiile bazate pe funcția comportamentului și întărirea comportamentelor alternative, recomandăm câteva dintre lucrările care au stat la baza informațiilor prezentate în acest articol:

• Harding, J. W., Wacker, D. P., Berg, W. K., Lee, J. F., & Dolezal, D. (2009). Conducting functional communication training in home settings: A case study and recommendations for practitioners. Behavior Analysis in Practice, 2(1), 21–33.
• Tiger, J. H., Hanley, G. P., & Bruzek, J. (2008). Functional communication training: A review and practical guide. Behavior Analysis in Practice, 1(1), 16–23.
• Melanson, I. J., & Fahmie, T. A. (2023). A practitioner’s guide for selecting functional communication responses. Behavior Analysis in Practice, 16, 504–520.